XV. Vânt dinspre Căliman

 
           
            Prietinul meu, cel mai în vârstă și mai vânător dintre noi, m-a luat într-o toamnă târzie, pe la Sfinții Arhangheli, la munte, ca să împușcăm ierunci. Am pornit din Folticeni înainte de a se face ziuă și abia după ce am trecut Moldova, pe podul de la Mălini, a scăpărat soarele în promoroaca brazilor. Am suit așa prin sate lungi și printre păduri, în bătaia moale a clopotelor de la cai, subt cerul înalt și curat; și cătră amiază ne-am aflat la Ieslele-lui-Vodă. Acolo, lângă o colibă de fân și la un foc cu fumegarea dreaptă și lină, ne aștepta Chirică Ciuntu cu căluții. Am dat drumul trăsurii; am încălecat tustrei pe câte un căluț și pe samarul celui de-al patrulea ne-am grămădit buclucurile; și am intrat pe poteci bine cunoscute de Chirică în pădurile de la Stânișoara.
            Eu știam ceva despre Chirică, din câte-mi vorbise despre el, pe drum -, prietinul meu. Din când în când mă întorceam în șa, ca să am plăcerea să-i văd cânele. Avea un copoi mărunt, cu ochii deștepți, pe care-l purta într-o desagă aninată la botul șelei. I se vedea numai capul castaniu și sprâncenat c-o expresie comică și plictisită. Când îl priveam eu, își pleca spre el ochii și Chirică Ciuntu și-l întreba, rânjind într-un dinte: Ce-i, măi Comedierule?
            - Nu-i place, cucoane, călare, - mă lămuri el într-o vreme. Se uită el așa prin pădure ș-adulmecă, și tare i-ar mai plăcea s-o ieie pe­o văgăună de pârău...
            Copoiul scheuna ușor, căscând.
            - Cum grăiesc de vânat, el înțelege, urmă Chirică. N-ai mai văzut așa dihanie. Îi umblă ochii și botul ca la șerpe. De-aceea am și eu așa dragoste cătră el. Întâi îi tai lui din mămăligă și-i pun deoparte, - și pe urmă mănânc și eu. La drum lung îl port în spate. Nici nu-l bat, nici nu-l asupresc. Și să nu crezi mata, cucoane, că nu cunoaște. Mi-i ca prietinul cel mai bun. Și când i-oi da trei glasuri de corn, ori de unde ar fi mă-nțelege și numai ce-l văd lângă mine cu limba scoasă și vânturând din coadă...
            - Cum ai zis că-l chiamă?
            - Comedieru! De ce râzi, cucoane? I-am pus și eu numele după breasla din care se trage.
            - Ascultă, Chirică, interveni prietinul meu, care călărea înainte; bagă întâi de samă dacă roibul cu buclucurile e bine legat de coada calului tău și umblă liniștit. Dacă n-ai nici o grijă dinspre partea asta, dă pinteni și te-apropie de șaua boierului: în poiana asta poteca se lărgește. Și spune-i de unde-ai dobândit tu capăul ista și cât de costă. Știu eu că dacă nu spui istoria asta, te bolnăvești.
            - Cucoane, răspunse Chirică Ciuntu, dumneata mă cam iei în râs, da' povestea mea știu eu că face să fie ascultată. Când spun c­am dat pe Comedieru ista o vacă cu vițel, dintru-ntâi nimeni nu vrea să mă creadă. Dar după ce istorisesc, fiștecare mă crede. Așa că al patrulea cal merge liniștit după mine cu buclucurile, și samaru-i întreg și fără lipsă, cum l-am alcătuit eu. Pot să m-apropii și să vă spun că de-abia ieșisem din spital de la Broșteni acu' opt ani și domnu' doftor Anghel mă bătuse pe spate și-mi zisese râzând: De­acu, bre Chirică, ți s-au închis căile vânatului. -Adicătelea îmi pocnise în vara aceea țava de la pușcă în mână și-mi farmase degetele. Văzând că nu mă mai tămăduiesc cu burieni, m-am înfățișat la spital. După ce și-o pus mânile în cap când mi-o văzut rana și m­o suduit, - domnu' doftor s-o apucat și mi-o tăiet mâna stângă de la încheietură ș-o lepădat jos răutatea. Așa m-am tămăduit în șase săptămâni; și, ieșind în lume ciunt, domnu' doftor mi-o spus râzând vorba aceea. Da' eu, cum m-am văzut slobod numa' două zile am stat acasă la nevastă și pe urmă mi-am luat pușca cea cu țava crapată și, coborând în târg la Folticeni, am dus-o la un neamț armurier, cunoscut al meu, i-am dat două pielcele de jder și el mi-o îndreptat­o; mi-o arămit-o și mi-o întărit-o, de vânez cu ea și-n ziua de azi ș-am s-o las și la nepoți. Am cercat-o să văd cum merge: mi-o plăcut. Am văzut că mă pot sluji cu brațul stâng - măcar că aveam numai un mont; ș-am râs în sinea mea de vorbele doftorului.
            Iaca vine și nevastă mea de-acasă, cum îi lăsasem poruncă, în ziua de Sântilie. În târg, mare iarmaroc, cu panorame și comedii. Am vândut vaca cu vițel pe care o adusese și, sfătuindu-ne pentru târguieli, am făcut un ocol pe la bărătci ș-am intrat la o comedie. Acolo vedem noi câte-s pe lumea asta, până și de cei care mănâncă foc: biata femeie se-ngrozise. Când iaca intră unul îmbrăcat cu roș și galben și cu comanac țuguiet în cap. Era văruit pe obraz și grăia stricat moldovenește. Aduce cu el un câne nazdravan, care umblă în două picioare. Mă uit eu la el: frumos capău. De ce Dumnezeu nu l­a învățat la vânătoare și-l aduce acolo să facă asemenea blăstămății nemțești? Scoate comedieru' cela o coadă de iepure ș-o scapă jos. Pe urmă nu știu ce spune și iese cu cânele. Alt comedier svârle coada de iepure în norod - și zice s-o ascundă cineva în buzunar sau subt căciulă. Se-ntoarce celălalt cu cânele, - îi dă drumul și-i hotărăște să caute coada. Cățelul schiaună, - adică înțelege despre ce-i vorba, ridică botul și adulmecă; intră în grămădirea ceia de lume, caută ici, cotilește dincolo, și numai ce se ridică pe umărul unui cioban și-i trage cu dinții căciula din cap. Acolo era coada de iepure. - Așa câne face multe parale, zic eu în gândul meu. Ș-așa mi-o plăcut mie și mi­o fost de drag, c-am stat eu în ziua aceea nedeslipit de lângă comedie. Am așteptat să s-astâmpere nemții, am șpionat să văd ce fac cu cânele și unde-l țin ascuns. N-am putut afla nimica. Am mai stat eu o zi, am mai stat două. Am stat o săptămână ș-am cheltuit vaca cu vițel. Până ce mi-o căzut la îndămână cânele, într-un cotlon, lângă căruța comedierilor. L-am amăgit c-o bucată de carne friptă, l-am pus în traistă, și l-am suit cu mine la munte. Apoi l-am învățat la toate felurile de vânători. Și macar c-o rămas comedier, da' altu', vânător ca el, nu cred să se afle...
            - Vrasăzică l-ai furat, bade Chirică!
            - D-apoi cum! Doar nu era să-l lăs să se ticăloșească pe la iarmaroace. Aicea-i merge mai bine. Și-n codru trăim noi cum ne place nouă.
            Când ne oprirăm în popasul de sară, de ceea parte de munte, la cumătrul Axinte, urmării cu atenție toate manevrele lui Chirică, ca să-și îndestuleze întâi și întâi pe Comedieru lui. Îi vorbea hrănindu-l, apoi îi așternu culcuș desaga în care-l purtase. Și, întinzându-se și el alăturea de câne, pe maldăr de fân, își trase cojocul până sub bărbie și începu a spune pădurarului de gazdă o mulțime de minunății pe care le săvârșise el, împreună cu Comedieru lui. Ființa-i măruntă, uscată și nervoasă, cu ochii căprii și cu zâmbetul într-un dinte ca un rânjet, avea parcă ceva înrudit cu cânele. Erau doi tovarăși pe care-i ducea alături aceeași patimă, - spre lumea unor jivine nenumărate șic are nu s-au mai văzut. Necontenit înșelați, își reluau întruna drumul. Fără dezamăgire și fără trudă.
            - E vânător vrednic, îmi zise prietinul meu; și foarte rar greșește. Cu toate acestea, îi place să povestească isprăvi de care eu totdeauna mă îndoiesc. Să-l pun, de pildă, să-ți istorisească cum a gonit Comedieru lui un cerb o zi și o noapte, prin trei ținuturi de munte. Și până ce nu i l-a adus la pușcă nu s-a lăsat. Când a căzut cerbul, a căzut și cânele. După asemenea povești se cunoaște că­i adevărat vânător. Spune, Chirică, cum a fost cu cerbul cela pe care l-a gonit Comedieru tău trei zile?
            - Hei, cucoane, asta-i o întâmplare grozavă!, tresări pușcașul de lângă cânele lui.
            Îndată începu să înșire cu patimă și cu bogate amănunte goana aceea, pe care din an în an o amplifica ș-o înflorea, spre lauda tovarășului său. Apoi rămase pe gânduri în lumina slabă a lămpii din ocnița sobei. Cumătrul Axinte își isprăvea de fumat luleaua grămădit asupra vetrei și cu pletele revărsate peste ochi. Din când în când, scuipa în spuză și mormăia ceva - ca un răspuns târziu la minciunile Ciuntului. Eu și prietinul meu stăteam întinși pe lăiți, înveliți în pleduri, cu capetele subt icoane, și ascultam un șuet ușor de vânt în brazii de afară.
            - Ați adormit, cucoane? întrebă Chirică, cu sfială.
            - Ce este? răspunse tovarășul meu.
            - Credeam c-ați adormit. Ascultam cum vine vântul de la munții cei mari.
            - Care munți mari?
            - Sunt, cucoane, niște munți mari, unde-am fost eu de două ori. Tot suim și trecem de Dorna. Și pe urmă iar suim și mergem. Trecem de Păltiniș și Drăgoiasa și intrăm în niște singurătăți. Ș­apoi se văd munți mari, unde stau ciobanii cu capu-n pâclă și cântă din fluier. Și sate nu mai sunt nici cătră miezu-nopții, nici cătră amiază, nici la răsărit, nici la asfințit. Și mai mare peste toate-i tata munților, Călimanu', - care se suie până la nouri. Iar după ce umblu vreme multă pe poteci grele, hodinesc într-o peșteră, pe cetină uscată, - ș­aprind un focușor și stau cu cânele și ne gândim cât avem de suit a doua zi până-n locurile cele mai departate de oameni. Îi noapte de toamnă ca acuma și vânturile dorm sus, subt brazi bătrâni de la începutul lumii. Așa-i de mare tăcere, că s-aude cine știe unde, în ponoare depărtate, cum bate țâncu-pământului. Când nu mai sună nimica și s-o stâns și focul, - aud inima Comedierului lângă mine, ca un ceasornic... Așa stau, mai mult treaz. Mai zvârl un vreasc pe foc. Și nu pot să spun că nu mi-i frică. Mă simt ca într-o împărăție străină. Ș-apoi târziu, când prinde a curge de sus cătră văi vântișor ascuțit, știu că-s aproape zorile. Pun pe Comedier în traistă și ies la potică. S-aprinde lumină la răsărit și eu sui prin pustietăți până la vremea prânzului. Atuncea abia ajung la un salaș de om. Viețuiește acolo, într-o poiană ascunsă, un huțan, un fel de om sălbatic, cu nevasta, fetele și feciorii. Are oi și vite albe. Casa lui, în vremea verii, e o coibă rotundă de trunchișori de brad împreunați la vârf. Pe-acolo prin vârf, iese fumul și se vede cerul. Iar în vremea iernii se trage într-un bordei adânc săpat subt stâncă. Acolo pe lângă păreții acelui bordei, numai lăiți, poclăzi și cojoace, și-n fund putini înfundate cu brânză. Și vitele-i stau în alt bordei, alăturea; și oile în țarc și subt perdea. Ș-acel gospodar poartă ca toți huțanii nădragi roși și căciulă de vulpe. Iar femeile catrințe, - ca ș-a-noastre. Îi dau bună­ziua și-l îmbrățoșez, - iar el se bucură și răcnește la muieri să gătească mâncare și băutură. Gustăm rachiu de afine și mâncăm friptură de berbece cu pită de săcară. Și pe urmă întreb:
            - Bade Ile, cum trăiești dumneata în asemenea pustietăți?...
            - Apoi măi frate, zice el, noi huțanii am fost așezați în munții aceștia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Și tot ne-au cuprins și ne-au ros neamurile străine, - iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice și slobode. Așa eu, văzând că pier și mă înăbuș, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ș-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieții și fetele mele s-or amesteca cu noroadele.
            Ș-așa stau eu la sălașul huțanului și uit de lume. Și intru în pădure cu Comedieru și-i dau drumul, și se duce țăhnind și se scufundă în depărtări până ce-mi cântă numai ca-n vis. Vin în zbor ierunci și se așază în brazi, aproape de țiitoarea mea și se uită la mine fără frică, cu ochii lor roși. - Și iată într-un rând, în amurg, stând așa subt cer și-ntre codri, s-apropie asupră-mi bătaia capăului, - și­mi zvâcnește inima în coșul pieptului. Țah-țah, - țah-țah, ca un clopoțel. Și numai ce-aud duduind poteca. Ș-odată mi se arată fiare nalte cu coarne țapoșe, suflând foc pe nări. Am rămas încremenit, cu arma ca un vreasc în mână.
            M-am înfricoșat; am dat din corn cânelui; și m-am întors la bordeiul huțanului. Îi spun lui întâmplarea și el începe a râde.
            - Aceia, zice, nu ești dumneata vrednic să-i dobori. Sunt zimbrii cei bătrâni. Nicăierea pe lume nu se mai află, căci pretutindeni au pătruns oameni. Numai în prăpăstiile Călimanului au găsit tihnă.
            Ciuntu tăcu și cumătrul Axinte scuipă în șperlă și mormăi cu pletele-n ochi.
            - Poate dormiți, cucoane? întrebă pușcașul.
            - Nu dormim, răspunse prietinul meu. Îți ascultăm palavrele. Măi Chirică, dacă socoți tu că putem noi crede basme, apoi te-nșeli.
            - Care basme, cucoane? de două roi am făcut drumul, așa precum am spus, ș-am avut gazdă la badea Ile Huțanu.
            - Și se uitau ieruncile le tine?
            - Se uitau, cucoane. Pe Dumnezeul meu că se uitau.
            - Dar zimbrii?...
            - I-am văzut, cucoane, răspunse c-un glas schimbat și scăzut pușcașul. Ș-am vorbit despre ei cu Huțanu. Am auzit în brazi vântul de-acolo - și mi-am adus aminte. Îmi spunea Ile Huțanu și despre cerbi. Este unul mai bătrân decât toți, care se arată numai în noaptea Anului Nou, la soborul sălbăticiunilor, pe țancul cel de sus a muntelui. Pe-acela eu nu l-am văzut. De ce să spun că l-am văzut, dacă nu l-am văzut?
            Prietinul meu tăcu - și ascultă o vreme în brazi și-n cercevele vântul cere venea din Căliman.
            - Ciuntu spune minciuni ca-ntotdeauna, îmi zise el cu seriozitate. Asta-i patima lui. Și trebuie să stau, să cuget și să dezleg ce-i adevărat din tot ce ne-a înșirat. Cu toate acestea, sunetul de cascadă de afară vine dintr-acolo. Este și unul Ile Huțanu. Sunt și ierunci care se uită mirate cu ochii cercuiți roș. Eu îl înțeleg pe Ciuntu ce voiește. Așa încât, cum or cânta cucoșii straja a treia, el trebuie să se scoale să pregătească caii și să ne-ncarce gospodăria. Aici nu mai avem ce face. Trebuie să mergem spre Căliman, într-o regiune unde mai sunt posibile minunile...